Durerea redusă la tăcere

Există o durere care nu vine doar din rană, ci din faptul că ai avut curajul să o spui. Ai deschis gura, ți-ai deschis inima, și în loc de brațe ai primit priviri reci, în loc de ascultare, corectare, în loc de rugăciune, judecată.

Unii spun că vorbești prea mult. Că te plângi prea mult.
Că „ar trebui să fii mai tare”, „mai matur”, „mai spiritual”.
Și astfel, durerea ta devine nu doar grea, ci și rușinoasă.

Pentru cei care suferă, a vorbi este uneori singura respirație. Nu vorbești ca să te plângi, ci ca să nu te rupi pe dinăuntru. Nu spui durerea ca să atragi atenția, ci ca să nu rămâi singur cu ea. Dar când durerea este întâmpinată cu disciplină, cu marginalizare, cu tăcere forțată, rana se adâncește.
Dumnezeu nu mustră plânsul, oamenii o fac.

În Scriptură, cei care au strigat au fost auziți de Dumnezeu, chiar dacă au fost incomozi pentru ceilalți. Bartimeu a strigat și i s-a spus să tacă. David a plâns și a fost judecat. Ieremia s-a plâns și a fost respins. Strigătul nu i-a descalificat, i-a scos la lumină.

Și eu mi-am spus durerea. Am spus-o cu sinceritate, cu lacrimi, fără să știu să o împachetez frumos. Și nu am fost înțeleasă. Am fost judecată aspru. Cuvintele mele au fost cântărite, analizate, interpretate, nu ca o rană, ci ca o vină. În loc de mângâiere, am primit distanță. În loc de ascultare, păreri. A durut aproape mai mult decât rana însăși. Și atunci Dumnezeu m-a învățat ceva dureros, dar eliberator: nu toată durerea trebuie spusă oamenilor. Nu pentru că durerea mea era greșită, ci pentru că nu toți au inima pregătită să o poarte. Dumnezeu nu mi-a spus să tac. Mi-a spus să vin la El.

La El nu trebuie să-mi măsor cuvintele. Nu trebuie să-mi cosmetizez plânsul. Nu trebuie să demonstrez că sunt „echilibrată”. Lui pot să-I spun tot. De zece ori același lucru, cu aceleași lacrimi, cu aceeași confuzie. El nu mă pune la disciplină pentru că mă doare prea tare. Nu mă marginalizează pentru că plâng prea des. Nu mă judecă pentru că încă nu sunt vindecată. Dumnezeu știe diferența dintre plângere și durere.

Pentru cei care au fost reduși la tăcere: nu ești prea mult. Nu ești prea slab. Nu ești greșit pentru că încă te doare. Faptul că unii nu te-au putut asculta nu înseamnă că nu meriți să fii auzit.
Spune-i lui Dumnezeu, spune-i tot, spune-i așa cum este. Și dacă va trimite oameni, îi va trimite pe cei care știu să tacă lângă tine, nu peste tine. Până atunci, odihnește-te în adevărul acesta: Dumnezeu nu obosește de durerea ta și nu te alungă pentru ea.
Diana G. U.